Eram la birou, cu capul în laptop. Scriam, ca de obicei. Mi se părea ceva ciudat. Nu îi mai auzisem glasul de ceva vreme. Când am întors capul, nu era. Oare când plecase? Doamne… eram atât de absorbită de ceea ce aveam de făcut, încât nu știam ce se întâmpla în jurul meu. Aveam o durere de cap îngrozitoare. Mi-am luat pachetul de țigări și am ieșit pe balcon. M-am așezat în fotoliul meu și mi-am aprins o țigară. Încă ploua. De două zile tot ploua, însă eu mă simțeam destul de bine. Ploaia mă inspira. Îmi dădea un sentiment ciudat… ciudat de plăcut. Da, eram și eu moleșită ca majoritatea oamenilor, dar era o moleșeală plăcută, productivă. Nu mă plângeam.
– De ce nu te
îmbraci când ieși la țigară?
– Doamne, Dumnezeule! Vrei să mă omori? Nu poți să vii și tu mai puțin pe vârfuri, să te aud și eu când vii?
– Chiar am trântit ușa. Dar nu știu unde ești tu plecată cu gândul. Și mai ești și neastâmpărată.
Văzând că nu îmi dau seama la ce se referă, a continuat:
– Umărul tău gol.
– Ahh, nici nu m-am dat seama. Scuze.
Bănuiam că mi se îmbujoraseră obrajii. Am stins țigara și am intrat în casă, trecând pe lângă el, fără să-l bag în seamă. Simțeam că mă privește. Îi simțeam privirea pătrunzătoare și nici nu mai puteam să merg drept.
– Cum naiba să nu sucești mințile bărbaților???
– Îmi cer scuze. Ce-ai spus?
– Tu nu trebuie să faci ceva în mod special. Frumusețea ta nu trebuie cosmetizată excesiv. E prezentă, o ai, și atât! Iar sex-appeal-ul tău este în progres. Și recunoaște că umărul a fost dezgolit în mod intenționat.
– Vorbești prostii! Doamne. De unde le scoți? Hai… am treabă. Poți să-mi pregătești și tu un ceai?
– Eu te-am dorit inițial nu pentru trupul tău, pentru că nu îl știam. Te-am dorit pentru scplipirea pe care o aveai de departe. Aveai magnetul activat. Apoi, atingându-ți și cunoscându-ți trupul, sentimentele pe care le aveam s-au intensificat…
– Încă reușești, uneori, să mă lași fără cuvinte…
– Și când ”încă” nu va mai fi, oare vei uita ușor, ușor de ele? De cuvintele mele?
– Nu voi uita niciodată… de faptul că m-ai făcut să mă simt mereu altfel. Să mă simt, poate, eu…
– M-ai liniștit. Știi care e, totuși, meritul meu? Te-am așezat în fața unei oglinzi pe care nu o aveai și ți-am arătat o frumusețe pe care alții nu o văd din diferite motive sau orgolii. Și ți-au furat și oglinda. Și ți-au pus în locul ei, în față, un tablou cu ei înșiși.
– Interesantă idee…chiar mă faci să râd. Acum, nu mi-o lua în nume de rău…
– Merg să fac ceai. Întoarce-te la treaba ta.
– Să-l torni în ceașca roșie cu buline albe. Doar știi că e preferata mea. Și când beau din ceașca respectivă, crește procentul de bucurie, imaginație și toate alea.
– Da, știu, Mrs. Elizabeth! Majestate, dați-mi voie să mă retrag.
– Te baaaaat!
A plecat spre bucătărie, râzând în hohote. Mda. Cert era că, îmi umplea mintea cu prezența lui. Era pretutindeni. Nici nu mai știam ce făceam înainte să-mi dau seama că nu îi mai auzeam glasul. Scriam…da. Nu mă puteam concentra. Aveam imaginația dată pe ”ON”. Eram plecată departe. Aveam două bilete spre Turcia.
Povești de Aleshanne 